„Freedom Writers” este un film despre a doua șansă, despre lupta pentru supraviețuire, mândrie și respect, despre acceptare dar mai ales despre bogăția sufletească pe care o poți descoperi acolo unde te aștepți mai puțin. Cât de mult suntem răspunzători de destinul celor pe care îi trimitem în școlile speciale și îi uităm acolo, ascunzându-ne în spatele procedurilor birocratice care ne alimentează dezinteresul, nepăsarea! A sentimentului, egoist de altfel, că ne-am făcut datoria. Și oare… câți dintre cei ce ajung să facă doar câteva clase pentru care statul este mândru, considerând, în ignoranța sa, că le-a dat șansa de a învăța carte și de a se reintegra în societate – o societate care îi va judeca de altfel aspru și le va închide ușile înainte ca ei să bată – primesc, cu adevărat, o șansă? Sunt doar câteva dintre întrebările pe care acest film te face să ți le pui, dacă nu ai făcut-o deja, iar prezența a câtorva dintre supraviețuitorii Holocaustului întregește mesajul.
Ecranizat după cartea scrisă de Erin Gruwell, „The Freedom Writer’s” este o adevărată lecție despre cum forța unui singur om aflat la început de drum poate schimba mentalități și poate aduce speranță acolo unde birocrația trage linie, iar societatea întoarce privirea, într-un total refuz de a cunoaște. Regizorul Richard LaGravenese face astfel cunoscut publicului larg proiectul inițiat de profesoara Erin Gruwell, o tânără determinată, împreună cu „The Freedom Writers”, studenții săi remarcabili de la Liceul Woodrow Wilson din Los Angeles: „The Freedom Writer’s Diaries: How a Teacher and 150 Teens Used Writing to Change Themselves and the World Around Them”. Cartea reunește jurnalele scrise cu o emoție sinceră de elevii din sala 203 a liceului Woodrow Wilson în paginile cărora aceștia și-au pus sufletul întreg, cu toate trăirile din trecut și prezent, cu temerile și frustrările înnăbușite undeva, în adâncul sufletului, dar și cu perspectiva lor de viitor.
Deși avea doar douăzeci și trei de ani, vârstă la care paleta de alegeri este atât de variată, Erin a ales să fie profesor de engleză la Wilson High School din Long Beach, California, unde tocmai fusese introdus programul de reintegrare socială. Avându-l ca model pe tatăl său, puternic implicat în mișcarea pentru drepturile civile, Erin a cochetat o vreme cu ideea de a urma Facultatea de Drept însă a simțit că, dacă dorea să schimbe cu adevărat ceva, drumul ei trebuia să fie altul. Știa prea bine că, odată ajunși în sala de judecată, lupta era deja pierdută pentru tinerii proveniți din centrele de reabilitare. Cu o sinceritate aproape naivă, plină de entuziasm, Erin Gruwell s-a trezit în fața a două provocări: o clasă de studenți „cu risc”, o parte dintre ei abia ieșiți de la școala de corecție, și scepticismul șefei de catedră, dezamăgită deja de faptul că programul de reintegrare luase școlii cei mai buni studenți.
Momentul în care Erin a primit din partea unuia dintre studenții săi o caricatură cu un puternic mesaj rasist este cu siguranță momentul declanșator pentru tot ceea ce a urmat. Comparând acel desen cu actele de rasism care au condus la ororile Holocaustului, Erin le aduce cărțile: „Anne Frank: Jurnalul unei tinere fete” și „Jurnalul lui Zlata: Viața unui copil în Saraievo„, începând astfel ceea ce urma să fie o adevărată odisee de schimbare de vieți, de înțelegere a lucrurilor așa cum trebuiau ele privite, de deschidere a ochilor, a spiritului împotriva intoleranței și neînțelegerii. În zilele următoare studenții au învățat să vadă paralelele din aceste cărți în propriile lor vieți. Apoi, la îndemnul profesoarei lor, au început să scrie: gânduri, trăiri până atunci ignorate, sentimente despre care erau obișnuiți să nu vorbească pentru că nimeni nu vroia să îi asculte.
Adevărații scriitori pentru libertate
Ceea ce apreciez la acest film este că rămâne fidel faptelor întâmplate în realitate. Uniți de dorința de a-și depăși condiția, studenții lui Erin au depus eforturi reale pentru a aduna banii necesari pentru a plăti drumul lui Miep Gies, interpretată de actrița de ecran Pat Carroll, astăzi în vârstă de 97 ani, femeia olandeză care, cu mulți ani în urmă, adăpostise familia Frank. Este impresionant momentul în care, supraviețuitoare a ororilor războiului, martoră a atâtor cruzimi comise de oameni, Miep le spune studenților lui Erin Gruwell că, pentru ea, ei erau „adevărații eroi„: „Oamenii mă numesc uneori un erou„, spune Gies. „Nu-mi place … Eu însumi sunt doar o persoană obișnuită, pur și simplu nu aveam de ales, nu puteam salva viața lui Anne„.
Eforturile lor nu au rămas fără glas. Au urmat apariții la „Prime Time Live” și „Toate lucrurile luate în considerare„, în revista People, o întâlnire cu Secretarul de Educație al Statelor Unite, Richard Riley și multe altele cu rol educativ. Toți cei 150 de scriitori ai libertății au absolvit liceul, iar mulți dintre ei au urmat colegiul.
Erin i-a mai scris și lui Zlata Filipovic, o fată din Sarajevo care a publicat mai multe jurnale despre război din septembrie 1991 și până în octombrie 1993. Împreună cu studenții ei au convins-o pe Zlata să vină la Long Beach, California, pentru a-i vizita la Liceul Woodrow Wilson. Se pare că ea a fost de fapt cea care a determinat-o pe Erin să încurajeze copiii să-și scrie propriile jurnale, pagini care în cele din urmă au fost compilate în cartea „Jurnalul Freedom Writers”. Când Zlata avea doar 11 ani a trăit printre bombardamente și lunetiști, găsind cu greu hrană și apă. Ca și Anne Frank, Zlata și-a petrecut zilele ascunsă într-o încăpere, adesea fără a vedea lumina zilei. Cartea sa este intitulată „Jurnalul lui Zlata: Viața unui copil în timpul războiului din Saraievo” și este o altă lectură pe care v-o recomand.
Erin și-a dus studenții la Muzeul Toleranței din Los Angeles, un muzeu care și-a propus să-i ajute pe cei ce-i pășesc pragul să înțeleagă adevăratul impact al Holocaustului. Muzeul deține exponate privind drepturile civile și încălcările drepturilor omului care există astăzi în lume. Actorii din film au vizitat și Muzeul Toleranței. Povestind, mai târziu, despre această experiență, Hilary Swank a mărturisit: „Când Erin a dus copiii la Muzeul Holocaustului, s-a dovedit a fi o experiență imensă de legare a acestora„, explică Swank. „În mod similar, când ne-am întâlnit prima dată în prima săptămână de repetiții, am mers la muzeu și a fost exact aceeași experiență pentru noi, ne-am legat puternic de felul în care aceste povești ne-au afectat în acel moment.„
Cu siguranță este greu să schimbi vieți, mai ales vieți marcate de lupte interioare ce greu pot fi descrise în cuvinte. Sunt convinsă că nu este comod să îți asumi o asemenea responsabilitate care cere timp, foarte mult timp. Și investiție. În final, nu este un proiect de pe azi pe mâine. Trebuie doar să lăsăm la o parte comoditatea, să ne revizuim prejudecăţile și să ne desprindem de interesele personale.
„The Freedom Writer’s” este un film pe care îl recomand tuturor, dar mai ales celor care au un cuvânt de spus în ceea ce privește viitorul fiecărui tânăr capabil închis în centrele de reabilitare din România de azi, cu slabe șanse de reintegrare socială.
cutiacupraline.wordpress.com 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.